Unul dintre primii filosofi materialisti,Lucretius face documentare in Asia Mica si Grecia,cunoscand filosofia grecului Epicuros si se inspira de la el,creand o opera originala-De rerum natura(Despre natura lucrurilor).
De rerum natura este de faqpt o filosofie transpusa in versuri.Lucretius transforma filosofia in creatie literara,creaza imagini poetice,foloseste figuri de stil,inventeaza procedee artistice pe care literature de dupa el le mosteneste.Este primul creator de tehnica artistica,Eminescu preluand tehnicile sale.
In continutul operei intalnim o serie de termini filosofici,dar si stiintifici,pe care si literature si stiinta i-au preluat si ii folosesc astazi.Poetul isi organizeaza opera in mii de versuri,le imparte in 6 carti,unde sunt expuse concepte materialiste despre lume,viata si univers.Cartea I si a II-a se concentreaza asupra conceptelor de natura si om,prezentand ideea ca lumea materiala si cea spirituala sunt alcatuite din particule foarte mici-corpusculi-“atom”,cuvant folosit pentru intaia oara de Lucretius,si acesti corpusculi se misca intr-un spatiu dat.Sustine ca spiritul este de natura materiala,localizandu-l in creier,care dupa moarte se degradeaza.Ideea este ca divinitatea nu este aceea care guverneaza.
In cartile urmatoare sunt prezentate legile naturii,care spun ca natura este cognoscibila cu ajutorul simturilor(simulacra).Omenirea este prezentata evolutiv,transformabila de la simplu la complex.Catastrofele naturale nu sunt pedepse divine,ci sunt fenomene naturale,firesti,meteorologice.Astrele sunt rezultatul unor procese firesti,de natura cosmica.
In invocatie,poetul se transforma in omul de rand care invoca divinitatea pentru a-l ajuta sa scrie o opera de valoare.Aceasta invocatie catre divinitate constituie o contradictie,deoarece in opera sa,poetul neaga suprematia divinului.
Lucretius este un scriitor original,compozitiile sale cuprind cuvinte noi,formate prin compunere,prin care el realizeaza metafore deosebita.Foloseste arhaisme,imprumuturi din limba greaca,sintagme cu semnificatii metaforice(epitete,comparatii,regetul-iese in evidenta prin pozitia in vers).
marți, 23 noiembrie 2010
Paralelism intre “Sonet” de Mihai Eminescu si “Sonet” de George Bacovia
Sonetul este poezia cu forma fixa, alcatuita din doua catrene si doua tertin, are ritm iambic si masura versului de unspsrezece silabe. Dintre cei mai importanti poeti romani ce au cultivat acesta poezie cu forma fixa se numara Mihai Eminescu si Vasile Voiculescu, George Bacovia.
In sonetele eminesciene se imbina nostalgia romantica a iubirii pierdute cu structura clasica a poeziei. Sonetul lui Eminescu “Afara-i toamna” exprima melancolia lasata in urma de o iubire care nu a fost traita si doar visata si ravnita. Atmosfera redata in poezie este una incarcata cu nostalgie in care toamna reprezinta legatura ce se face intre natura si sentiment. Sonetele romantice se deosebesc cu mult de sonetele simboliste. Sonetul lui Bacovia face posibila nu o imbinare intre structura si tematica, asa cum se intampla in cazul sonetului eminescian, ci o completare la muzicalitatea conferita de estetica simbolista. Aspectul prozodic al sonetului bacovian se imbina cu tematica simbolista. Bacovia nu respecta masura unitara a versurilor , iar repetarea unor cuvinte precum “noapte”, “casa”, “triste” accentueaza caracterul obsesiv al poeziei. Tema din sonetul eminescian este iubirea, dar o iubire neimplinita, dupa care poetul ravneste si sufera. Timpul este parca prins in vesnicie, “Sa stai visand la foc”, iar visul de iubire, dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu, o neincetata dorinta. Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea bacoviana, Eminescu fiind rapus de melancolia unei iubiri neincepute, pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o stare ce nu piere ci doar este sustinuta de cadrul obscur. In “Sonet” de Bacovia este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, atmosfera fiind una apasatoare, noaptea e “uda, grea”, incarcata de o materie lichida, mahalaua este invaluita in intuneric. Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare interioara, un suflet imprastiat in neant. “E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin ceata - obosite, rosii, fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda, nmurdara.” Spatiul sufocant si inchis ramane “fara zare” adica fara scapare, fara o iesire, care tine prizioniera fiinta umana. La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei iubiri, a unor vise ce face fiinta sa aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant, eul liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in “bajbaiala” in intuneric. In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor ”grele picuri” ce accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. „Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context se produce o stagnare a gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit „etern”. trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: „si tu citesti din roase plicuri”. Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o ratacire temporala ce nu mai poate fi redresata. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: „Visez la basmul vechi al zanei Dochii”. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei pierdute. Acesta prezenta este una feerica, iubita fiind o proiectie a trecutului. „Mainile reci” accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice, iubirea pierduta nefiind recuperata. Incaperea , sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare, un cadru perfect al interiorizarii: „Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc…”. Materia inconjuratoare impune visarea romantica, pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig. In Sonetul bacovian simbolurile dominante sunt cele ale mortii. Relinarele rosii exprima calatoria spre o alta lume pe care poetul refuza sa o accepte. La Bacovi ase mai produce si ruperea de normal de ordine si firesc. Prin versul „Si cad, recad, si nu mai tac din gura” se ajunge la o „metafora a caderii”, unde echilibrul este inexistent, iar visul se amesteca cu betia. Aceste manifestari bahice fluidizeaza descompunerea, motiv simbolist folosit cu precadere in operele bacoviene. Diferenta intre cele doua sonete nu este doar tematica ci si artistica. Imaginile artistice fiind conturate in mod diferit. Eminescu foloseste mijloace artistice precum epitetul multiplu „maini subtiri si reci”, inversiunea „roase plicuri”, „dulci nimicuri” si sinecdoca „frunza- mprastiata”.Bacovia foloseste cu procedeul personificarii pentru a sugera mai clar participarea mediului la decaderea spirituala „ triste felinare”, „case triste”. Ca si Eminescu, Bacovia se arata un poet ce urmareste detaliul din spatele trairilor si face asta prin multitudinea figurilor de stil folosite.
arta poetica in perioada interbelica
inceptul de artă poetică defineşte o operă literară în care autorul îşi prezintă în mod particularizat viziunea şi atitudinea asupra menirii poetului şi creaţiei sale. Arta poetică surprinde de asemenea sursele de inspiraţie ale poetului, temele, modalităţile de creaţie şi de expresie, precum şi rolul poetului şi al creaţiei.
Tudor Arghezi este unul dintre poeţii care abordează diferite teme în creaţiile sale literare, distingându-se astfel poezia filosofică, de dragoste, poezia „boabei şi a fărâmei” şi arta poetică. Un exemplu de artă poetică este poezia „Ex libris” (inclusă în volumul „Cuvinte potrivite”) care reprezintă totodată şi o definire metaforică a poetului „zămislitor”. Eul liric redă atitudinea deosebită, sentimentul de admiraţie faţă de poet şi creaţia acestuia „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Poezia glorifică actul creator şi creaţia, dovadă a faptului că este o artă poetică. Cartea, simbol al creaţiei literare, este asemănată întâi cu o floare „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”, apoi cu o vioară „Eşti ca o vioară, singură ce cântă”. Aceste comparaţii relevă nobleţea şi frumuseţea sentimentelor transmise şi demonstrează adevărata valoare sfântă şi eternă a cărţii. Condiţia creatorului este surprinsă „Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă”, iar creaţia lui constituie o enigmă pe care „o pogoară vie printre noi”. Poezia începe cu un ton optimist şi se fializează cu unul trist deoarece misterele lumii nu pot fi descifrate, ci doar redate prin „jertfa lui zadarnică se pare/ Pe cît e ghiersul cărţii de frumos/Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare”.
O altă poezie, „Cuvinte stricate”, făcând parte din ciclul „Mărţişoare”, este o artă poetică pe tema eşecului creaţiei, după cum sugerează chiar titlul. Poetul apare ca un proprietar al cuvintelor care par să nu-i dea ascultare şi pe care el nu le mai poate controla. Neputinţa autorului de a crea pe baza cuvintelor este evidenţiată în versurile poeziei „Toate/ Cuvintele mele sunt întortochiate/ Şi s-au îmbătat [...] Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace.” Beţia cuvintelor semnifică starea de haos, confuzie şi nepotrivire între mesajul poetic şi exprimare. Degradarea ideilor poetice este redată prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul pe care poetul ar dori să-l atingă este sugerat de „mărţişor” şi „roade”. Nemulţumirea creatorului faţă de propria neputinţă se îmbină cu dorinţa de a-şi recăpăta puterea creatoare. Soluţia pe care poetul o găseşte în final o reprezintă igorarea cuvintelor sau ordonarea acestora printr-o atitudine indiferentă: „Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale./ Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta/ Şi pe cobză deştele./ Huleşte-le!”.
Un alt poet care tratează tema artei poetice este George Bacovia. Poezia „Plumb” care deschide volumul cu acelaşi nume se înscrie în universul liric specific bacovian, un univers redus la dimensiunea unui cavou, fiind totodată un model de artă poetică simbolistă. Tema pe care o pune în valoare poezia o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate josnică şi egoistă, care nu-l înţelege, o societate superficială, incapabilă de a apreca valoarea poetului şi a artei adevărate.
Astfel, acesta se simte captiv într-o lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo posibilitate de evadare. Strigătul profund al poetului sugerează neregăsirea interioară, angoasa unui spirit terorizat de moarte şi de singurătate sfâşietoare stări redate în poezie prin introducerea simbolului „plumb”, care accentuează neliniştea şi deznădejdea: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb şi-am început să-l strig/ Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.”
Poezia „Poemă finală” (volumul „Cu voi”) constituie la rândul său o artă poetică deoarece surprinde etapa finală de creaţie a poetului, care devine conştient de o respingere sau nerecunoaştere a talentului său de către lume. În sufletul său, poetul speră la „un măreţ viitor”: „O, vino odată, măreţ viitor”, dar totodată disperarea îşi ocupă locul în interiorul său „Pe stradă urle viaţa, şi moartea/ Şi plângă poeţii poema lor vană...”. Astfel, poetul se resemnează cu destinul său tragic, evaporându-se parcă din lumea care nu îl recunoaşte şi nu îl acceptă.
Arta poetică a lui Ion Barbu, ilustrată în poeziile: „Din ceas, dedus...” şi „Timbru”, este dezvăluită în mărturisirea poetului: „Versul căruia ne închinam se dovedeşte a fi o dificilă eliberare: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.”
Poezia „Din ceas, dedus...” redă trei idealuri: lumea purificată în oglindă, autocunoaşterea şi actul intelectual, fiind artă poetică în sensul unei concepţii exprimate într-un limbaj şi o viziune aparte, specifice poetului de geniu: „Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sun clopotele verzi” Caracterul de artă poetică al poeziei este definit chiar prin cele două catrene, în care Barbu conturează o lume unică a esenţelor ideale prin detaşarea totală de real.
În poezia „Timbru”, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea, fascinat într-atât de lucruri precum piatră, humă, unda mării, cărora le atribuie o viaţă sufletească. Poezia nu mai e acum o concentrare de esenţe, ci „un cântec încăpător”, capabil să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creaţiei cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiţiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”
La Lucian Blaga arta poetică se identifică în poezia „Poezia”, care face parte din volumul „Ce aude unicornul”. Autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri despre arta literară, considerând că esenţa poeziei este asemenea unui fulger care se risipeşte imediat, dar care îşi îndeplineşte rolul de a face legătura între mesajul poetic şi cititor: „Un fulger nu trăieşte/ singur, în lumina sa,/ decât o clipă, cât îl ţine/ drumul din nor până-n copacul/ dorit, cu care se uneşte./ Şi poezia este – aşa./ Singură-n lumina sa/ ea ţine pe cât ţine/ din nour până la copac,/ de la mine
pân' la tine.”
Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este de asemenea o artă poetică în care se reliefează atitudinea poetică a lui Blaga şi se valorifică raportul dintre poet şi marele univers. Esenţa poeziei se poate reduce la un singur vers care reprezintă o metaforă deosebită „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
Când ne referim la operele literare ale lui Vasile Voiculescu, ne gândim la abordarea unei diversităţi vaste de teme, între care se disting şi poezii ce au ca temă principală arta poetică, în care poetul îşi exprimă viziunea proprie despre destinul său şi încearcă să desluşească menirea creaţiei sale.
În „Poezia”, prima sa artă poetică, actul creator e pus sub semnul „viului soare-al cugetării” şi al „lacrimii amare”: „Cereasca floare, albă, strălucită,/ cu blând miros de rai e Poezia”. Arta poetică în aceste versuri este asemănată cu o floare care stă „ascunsă-n suflet tainică, cuminte (...) Şi din dulceaţa bucuriei sfinte/ Ea suge hrană şi se face mare. Această arta de a scrie se dezvoltă treptat şi devine o „floare minunată”, iar mintea iscusită a poetului depăşeşte orice barieră fiind capabilă să creeze ceva fără de asemănare. Poezia, rezultatul puterii creatoare este dăruită tuturor având un efect pozitiv asupra oamenilor: „Îmbălsămat e sufletul de floare/ Şi-n toată lumea zboară risipită/ Mireasma-i dulce, binefăcătoare”.
Un alt poem care poate fi considerat artă poetică este „Dedicaţie”. Poetul găseşte o definiţie a cărţii în care el se închide, izolându-se de restul lumii: „O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine,/ E un sicriu tăiat din lespezi reci,/ Unde poetul cu-ale sale taine/ Se-nchide singur pentru veci de veci.” Legătura strânsă între poet şi cartea sa este demonstrată de versurile care surprind renaşterea acestuia chiar din paginile cărţii: „Să nu te sperii, palid cititor,/ Când răsfoind târziu aceste pagini/ Mă voi scula oftând dintre imagini/ Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.”
La Ion Pillat putem vorbi despre o diferită viziune asupra artei poetice. „Poemul într-un vers” este o artă poetică în care poetul îşi exprimă nedumerirea şi în acelaşi timp uimirea faţă de existenţa unei multitudini considerabile de creaţii poetice care intrigă şi stârnesc interes pretutindeni: „Un singur nai, dar câte ecouri în pădure...” . În viziunea poetului e uimitor cum un simplu stilou poate da naştere la arte literare care influenţează profund existenţa noastră.
O altă poezie care se intitulează chiar „Artă poetică” reprezintă o posibilă definiţie a artei poetice: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Ceea ce vrea sa spună poetul de fapt este că scrisul este modalitatea cea mai potrivită pentru exteriorizarea gândurilor şi creaţia poate fi văzută ca un cântec ce primeşte glas prin versuri. Poezia relevă ideea că poetul trăieşte prin operele sale, iar versul zămislit poate fi o alinare pentru durerea lui: „Mi-am urzit din sunet şi coloare/ Din cuvinte dure, zi de zi,/ Turnul versului înalt în care/ Îmi adorm durerea de-a trăi.” Scriind, poetul îşi creează o lume de vis în care meditează asupra trăirilor şi semnificaţiei creaţiei, uneori chiar îndoindu-se de puterea sa creatoare: „Dar cum stau cu lampa după mine/ Şi cum scriu: un singur ţipăt greu/ Din odaia de bolnavă vine -/ Şi ce mic, ce gol e visul meu.”
Arta poetică este bine definită în creaţiile literare ale poeţilor din perioada interbelică, fiind surprinsă sub diverse aspecte ce dovedesc că este o formă de cunoaştere, o luptă cu limbajul şi o condensare a trăirii în cuvinte.
Tudor Arghezi este unul dintre poeţii care abordează diferite teme în creaţiile sale literare, distingându-se astfel poezia filosofică, de dragoste, poezia „boabei şi a fărâmei” şi arta poetică. Un exemplu de artă poetică este poezia „Ex libris” (inclusă în volumul „Cuvinte potrivite”) care reprezintă totodată şi o definire metaforică a poetului „zămislitor”. Eul liric redă atitudinea deosebită, sentimentul de admiraţie faţă de poet şi creaţia acestuia „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Poezia glorifică actul creator şi creaţia, dovadă a faptului că este o artă poetică. Cartea, simbol al creaţiei literare, este asemănată întâi cu o floare „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”, apoi cu o vioară „Eşti ca o vioară, singură ce cântă”. Aceste comparaţii relevă nobleţea şi frumuseţea sentimentelor transmise şi demonstrează adevărata valoare sfântă şi eternă a cărţii. Condiţia creatorului este surprinsă „Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă”, iar creaţia lui constituie o enigmă pe care „o pogoară vie printre noi”. Poezia începe cu un ton optimist şi se fializează cu unul trist deoarece misterele lumii nu pot fi descifrate, ci doar redate prin „jertfa lui zadarnică se pare/ Pe cît e ghiersul cărţii de frumos/Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare”.
O altă poezie, „Cuvinte stricate”, făcând parte din ciclul „Mărţişoare”, este o artă poetică pe tema eşecului creaţiei, după cum sugerează chiar titlul. Poetul apare ca un proprietar al cuvintelor care par să nu-i dea ascultare şi pe care el nu le mai poate controla. Neputinţa autorului de a crea pe baza cuvintelor este evidenţiată în versurile poeziei „Toate/ Cuvintele mele sunt întortochiate/ Şi s-au îmbătat [...] Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace.” Beţia cuvintelor semnifică starea de haos, confuzie şi nepotrivire între mesajul poetic şi exprimare. Degradarea ideilor poetice este redată prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul pe care poetul ar dori să-l atingă este sugerat de „mărţişor” şi „roade”. Nemulţumirea creatorului faţă de propria neputinţă se îmbină cu dorinţa de a-şi recăpăta puterea creatoare. Soluţia pe care poetul o găseşte în final o reprezintă igorarea cuvintelor sau ordonarea acestora printr-o atitudine indiferentă: „Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale./ Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta/ Şi pe cobză deştele./ Huleşte-le!”.
Un alt poet care tratează tema artei poetice este George Bacovia. Poezia „Plumb” care deschide volumul cu acelaşi nume se înscrie în universul liric specific bacovian, un univers redus la dimensiunea unui cavou, fiind totodată un model de artă poetică simbolistă. Tema pe care o pune în valoare poezia o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate josnică şi egoistă, care nu-l înţelege, o societate superficială, incapabilă de a apreca valoarea poetului şi a artei adevărate.
Astfel, acesta se simte captiv într-o lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo posibilitate de evadare. Strigătul profund al poetului sugerează neregăsirea interioară, angoasa unui spirit terorizat de moarte şi de singurătate sfâşietoare stări redate în poezie prin introducerea simbolului „plumb”, care accentuează neliniştea şi deznădejdea: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb şi-am început să-l strig/ Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.”
Poezia „Poemă finală” (volumul „Cu voi”) constituie la rândul său o artă poetică deoarece surprinde etapa finală de creaţie a poetului, care devine conştient de o respingere sau nerecunoaştere a talentului său de către lume. În sufletul său, poetul speră la „un măreţ viitor”: „O, vino odată, măreţ viitor”, dar totodată disperarea îşi ocupă locul în interiorul său „Pe stradă urle viaţa, şi moartea/ Şi plângă poeţii poema lor vană...”. Astfel, poetul se resemnează cu destinul său tragic, evaporându-se parcă din lumea care nu îl recunoaşte şi nu îl acceptă.
Arta poetică a lui Ion Barbu, ilustrată în poeziile: „Din ceas, dedus...” şi „Timbru”, este dezvăluită în mărturisirea poetului: „Versul căruia ne închinam se dovedeşte a fi o dificilă eliberare: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.”
Poezia „Din ceas, dedus...” redă trei idealuri: lumea purificată în oglindă, autocunoaşterea şi actul intelectual, fiind artă poetică în sensul unei concepţii exprimate într-un limbaj şi o viziune aparte, specifice poetului de geniu: „Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sun clopotele verzi” Caracterul de artă poetică al poeziei este definit chiar prin cele două catrene, în care Barbu conturează o lume unică a esenţelor ideale prin detaşarea totală de real.
În poezia „Timbru”, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea, fascinat într-atât de lucruri precum piatră, humă, unda mării, cărora le atribuie o viaţă sufletească. Poezia nu mai e acum o concentrare de esenţe, ci „un cântec încăpător”, capabil să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creaţiei cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiţiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”
La Lucian Blaga arta poetică se identifică în poezia „Poezia”, care face parte din volumul „Ce aude unicornul”. Autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri despre arta literară, considerând că esenţa poeziei este asemenea unui fulger care se risipeşte imediat, dar care îşi îndeplineşte rolul de a face legătura între mesajul poetic şi cititor: „Un fulger nu trăieşte/ singur, în lumina sa,/ decât o clipă, cât îl ţine/ drumul din nor până-n copacul/ dorit, cu care se uneşte./ Şi poezia este – aşa./ Singură-n lumina sa/ ea ţine pe cât ţine/ din nour până la copac,/ de la mine
pân' la tine.”
Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este de asemenea o artă poetică în care se reliefează atitudinea poetică a lui Blaga şi se valorifică raportul dintre poet şi marele univers. Esenţa poeziei se poate reduce la un singur vers care reprezintă o metaforă deosebită „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
Când ne referim la operele literare ale lui Vasile Voiculescu, ne gândim la abordarea unei diversităţi vaste de teme, între care se disting şi poezii ce au ca temă principală arta poetică, în care poetul îşi exprimă viziunea proprie despre destinul său şi încearcă să desluşească menirea creaţiei sale.
În „Poezia”, prima sa artă poetică, actul creator e pus sub semnul „viului soare-al cugetării” şi al „lacrimii amare”: „Cereasca floare, albă, strălucită,/ cu blând miros de rai e Poezia”. Arta poetică în aceste versuri este asemănată cu o floare care stă „ascunsă-n suflet tainică, cuminte (...) Şi din dulceaţa bucuriei sfinte/ Ea suge hrană şi se face mare. Această arta de a scrie se dezvoltă treptat şi devine o „floare minunată”, iar mintea iscusită a poetului depăşeşte orice barieră fiind capabilă să creeze ceva fără de asemănare. Poezia, rezultatul puterii creatoare este dăruită tuturor având un efect pozitiv asupra oamenilor: „Îmbălsămat e sufletul de floare/ Şi-n toată lumea zboară risipită/ Mireasma-i dulce, binefăcătoare”.
Un alt poem care poate fi considerat artă poetică este „Dedicaţie”. Poetul găseşte o definiţie a cărţii în care el se închide, izolându-se de restul lumii: „O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine,/ E un sicriu tăiat din lespezi reci,/ Unde poetul cu-ale sale taine/ Se-nchide singur pentru veci de veci.” Legătura strânsă între poet şi cartea sa este demonstrată de versurile care surprind renaşterea acestuia chiar din paginile cărţii: „Să nu te sperii, palid cititor,/ Când răsfoind târziu aceste pagini/ Mă voi scula oftând dintre imagini/ Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.”
La Ion Pillat putem vorbi despre o diferită viziune asupra artei poetice. „Poemul într-un vers” este o artă poetică în care poetul îşi exprimă nedumerirea şi în acelaşi timp uimirea faţă de existenţa unei multitudini considerabile de creaţii poetice care intrigă şi stârnesc interes pretutindeni: „Un singur nai, dar câte ecouri în pădure...” . În viziunea poetului e uimitor cum un simplu stilou poate da naştere la arte literare care influenţează profund existenţa noastră.
O altă poezie care se intitulează chiar „Artă poetică” reprezintă o posibilă definiţie a artei poetice: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Ceea ce vrea sa spună poetul de fapt este că scrisul este modalitatea cea mai potrivită pentru exteriorizarea gândurilor şi creaţia poate fi văzută ca un cântec ce primeşte glas prin versuri. Poezia relevă ideea că poetul trăieşte prin operele sale, iar versul zămislit poate fi o alinare pentru durerea lui: „Mi-am urzit din sunet şi coloare/ Din cuvinte dure, zi de zi,/ Turnul versului înalt în care/ Îmi adorm durerea de-a trăi.” Scriind, poetul îşi creează o lume de vis în care meditează asupra trăirilor şi semnificaţiei creaţiei, uneori chiar îndoindu-se de puterea sa creatoare: „Dar cum stau cu lampa după mine/ Şi cum scriu: un singur ţipăt greu/ Din odaia de bolnavă vine -/ Şi ce mic, ce gol e visul meu.”
Arta poetică este bine definită în creaţiile literare ale poeţilor din perioada interbelică, fiind surprinsă sub diverse aspecte ce dovedesc că este o formă de cunoaştere, o luptă cu limbajul şi o condensare a trăirii în cuvinte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)